Duminică, 10 mai 2020, duminica vindecării slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda

„Este important să actualizăm  că trăim vremuri grele. De fiecare dată, Părintele Nicolae de la Rohia spunea că trebuie să actualizăm cât ne ajută puterile şi inspiraţia şi experienţa. Să actualizăm mereu Evanghelia că are întotdeauna reverberaţii şi găseşte în actualitate situaţii care seamănă leit cu cele din vremea Mântuitorului. Iată, noi trăim o singurătate mare, în izolare, îngăduită de Dumnezeu, trimisă ca ispită de la cel rău. Oricum, îngăduită de Dumnezeu, că nimic nu se întâmplă fără ştirea lui Dumnezeu. Singurătatea este cel mai cumplit lucru. Oricât ar fi omul de bolnav, dacă are pe cineva drag lângă el, suferinţa lui este alinată, boala este atenuată, durerea lui este mângâiată de prezenţa celor dragi. Când n-are pe nimeni, însă, este de două ori îndurerată. Suferinţa se îndoieşte sau se înzeceşte. Asta este expresia slăbănogului din Evanghelie: N-am pe nimeni, Doamne. Şi atunci a zis Hristos: Mă ai pe Mine. Câtă singurătate este pe lumea aceasta. Trăim în lumea virtuală. Comunicăm. Prin mesaje. Prin imagini transmise. Ne bucurăm de tehnologie, dar nu mai trăim în comuniune. Trăim în comunicare, dar nu mai trăim în comuniune. Comuniunea nu o dă decât familia. Casa, familia, Biserica. O comunitate care trăieşte împreună plenar şi serveşte nişte cauze corecte se simte în comuniune. Chiar dacă nu numai în Biserică. Poţi să trăieşti într-o instituţie, care, condusă cum trebuie, poate să aibă o comuniune deosebită. Dacă suntem creştini şi avem Duh evanghelic, vom încerca să inspirăm celor din jurul nostru o bucurie, un entuziasm. Bucuria de a lucra, de a munci. De a trăi. Da, este foarte greu. Foarte greu. Dar şi mai grea este singurătatea. Decât armonia într-o familie sau într-o instituţie. Şi familiile sunt foarte dezorganizate şi dezbinate. Şi lipsite de iubire. Lipsite de sinceritate şi de moralitate. Nu judecăm. Dumnezeu este Judecătorul nostru. Constatăm şi încercăm să luminăm şi să învăţăm şi să corectăm cât putem, că asta este datoria Bisericii. Dar Biserica constată cu durere cât de singură este lumea astăzi. Şi una peste alta, singurătatea noastră a fost sporită de această vreme pe care o trăim. Şi care, iată, ne-a despărţit de două luni de zile. Ne-a despărţit de Biserică. Ne-a despărţit de Hristos. Ne-a despărţit de Potir. Ne-a despărţit de cele sfinte. De sfintele icoane. De Sfintele Liturghii. De tot ce înnobilează şi sfinţeşte, vindecă şi tămăduieşte viaţa şi fiinţa noastră. Şi acestea sunt lucruri existenţiale.

Cei care vin, progresiştii aceştia de astăzi şi neomarxiştii, n-au patrie, n-au rădăcini, n-au neam, n-au mamă, n-au tată, n-au familie. Sunt roboţi: omul nou. Acesta vrea să fie omul nou. Numai că Biserica reuşeşte, din mila lui Dumnezeu şi prin harul şi lucrarea şi susţinerea Duhului Sfânt şi asistenţei lui Hristos, reuşeşte ca omul nou să fie după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, nu acest om robotic, pe care vor să-l creeze în lumea de astăzi. Biserica reuşeşte.

În puşcăriile comuniste, cei ce au avut credinţă puternică au rezistat. Când eşti credincios, te rogi pentru ceilalţi. Şi ai conştiinţa că şi ceilalţi se roagă pentru tine. Se creează o punte. Se creează o putere, o forţă. Un Duh de Har Dumnezeiesc. Un tunel de Har Dumnezeiesc între persoane, în comunitate, în societate, în Biserică. Asta este starea pe care o trăim când eşti în Biserică, pe care nu ţi-o poate oferi nimeni. Simţi că eşti cu toţii împreună. Suntem egali. De profesii diferite, de vârste diferite. Nivel de educaţie diferit. Acolo ne simţim egali. Împăraţii şi săracii sunt toţi împreună. Aşa şi ei (cei din închisorile comuniste n.n.) au trăit această dramă a singurătăţii, a izolării, a nu avea pe nimeni. Ba, dimpotrivă, nu numai că nu aveau pe nimeni, dar erau prigoniţi, batjocoriţi, călcaţi în picioare, schingiuiţi, ca şi Hristos la proces şi pe Cruce. Şi cu toate acestea, au avut forţa, prin credinţă, prin credinţa în Dumnezeu, să reziste. Şi cei ce au supravieţuit gulagului comunist şi lagărelor comuniste au fost foarte longevivi, pentru că s-au obişnuit cu duritatea vieţii. Şi cu chinurile şi cu încercările. Şi când au ieşit afară, viaţa li s-a părut paradis. Totul a fost o bucurie. Părintele Nicolae de la Rohia, după ce a devenit creştin, tot era lumină. Stâlp de foc, iar când se împărtăşea parcă avea aureolă. Era o bucurie totală, deşi avea o boală de intestine de care s-a îmbolnăvit în puşcărie, toată viaţa a fost bolnav şi toată viaţa a ţinut regim, avea o bucurie pentru că L-a cunoscut pe Hristos şi Hristos l-a primit în creştinism. S-a botezat, s-a încreştinat în puşcărie şi a primit darul nemuririi, al învierii şi al vieţii veşnice. Asta a spus el. Hristos îţi dă nădejdea învierii şi a vieţii veşnice, a nemuririi. Totul era lumină. El ne spunea că izolarea aşa se depăşeşte. Păi, aşa am depăşit şi noi. Noi, clericii, am fost la Altar, am slujit. Credincioşii au fost la casele lor. N-au putut să se apropie de biserică. N-au fost bisericile închise. Mie nu-mi place expresia aceasta bisericile închise. Bisericile au fost deschise. Credincioşii au fost opriţi să vină la biserică prin sancţiuni legislative datorită ordineor militare. Bisericile au fost deschise. Din când în când s-a intrat în biserică, în particular. Uşile n-au fost pecetluite ca Mormântul Mântuitorului, Doamne fereşte, închise cu lanţuri. Nu. Este un fel de a spune: deschideţi bisericile. Nu. Lăsaţi credincioşii să se întoarcă la biserică, am spus noi, pentru că clopotele îi cheamă şi Hristos îi aşteaptă. Asta este soluţia pentru starea în care ne găsim. Şi Biserica este o instituţie divino-umană, care luminează, care vindecă. Care binecuvintează. Care înnobilează. Care n-a făcut rău vreodată nimănui şi n-a produs vreun rău. N-a îmbolnăvit Biserica pe nimeni, ci a luminat, a înnobilat, l-a făcut pe om bun. L-a transformat din om pământesc, din om fără Dumnezeu, în om ceresc, în om nobil, în fiu al lui Dumnezeu.”
Sursa: http://episcopiammsm.ro/