„Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească.”
(1 Ioan 4, 20)

• Cuvânt pastoral al Preasfințitului Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, către clerul și poporul lui Dumnezeu din Episcopia Maramureșului și Sătmarului, la Duminica Cincizecimii, sau a Rusaliilor 

Pogorârea Sfântului Duh, Întemeierea Bisericii lui Hristos – Împărăția lui Dumnezeu pe pământ

„Iar în ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii -, Iisus a stat între ei și a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus nu fusese preaslăvit” (Ioan 7, 37-39)

La Praznicul împărătesc al Pogorârii Sfântului Duh sărbătorim și retrăim, plini de uimire și minunându-ne peste măsură, cum Dumnezeu Cel slăvit în Treime: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh a lucrat mântuirea neamului omenesc cel robit prin amăgire de la calea sa cea sfântă.

Cum Dumnezeu a purtat de grijă urmașilor lui Adam și Evei prin trimiterea unor mesaje din Cer prin îngeri, sau alteori vorbind prin Duhului Sfânt cu drepții și oamenii iubiți de El pentru viața lor sfântă și faptele lor bune, cum au fost: Noe, Patriarhii Avraam, Isaac și Iacob, Proorocii Moise și Ilie și, mai târziu, cu regii și drepții, dându-le porunci, care erau gardul împrejmuitor al „viei lui Dumnezeu”, poporul ales al lui Israel.

Toate acestea au premers „plinirii vremii” și împlinirii făgăduinței făcute de Dumnezeu lui Adam și Evei la trimiterea lor din rai în lume, din nemurirea și veșnicia cu Dumnezeu, în lumea nedreptății și inegalității, a suferinței, bolii și morții. Lucrul acesta dureros nu au fost voit de Dumnezeu, ci a intrat în lume și în viața oamenilor din cauza erorii care s-a strecurat în „proiectul lui Dumnezeu: omul” prin propria lui alegere și călcarea poruncii și rânduielii așezate de Creatorul său.

Când suferința oamenilor a atins punctul culminant și glasul de durere al fiilor oamenilor a ajuns la Dumnezeu – Părintele ceresc, a hotărât că timpul a venit și vremea de ispășire s-a plinit. Omul era dator cu această peregrinare prin lumea de jos, ca să conștientizeze ce înseamnă despărțirea de Creatorul său și Dumnezeu – Izvorul vieții și Viața vieții noastre, și să înțeleagă că singur nu se poate salva, decât ridicând ochii spre cer și cerând iertare și îndurare.

Din iubire pentru zidirea Sa cea căzută, Dumnezeu Tatăl a trimis în lume pe Fiul Său, să Se nască, să crească și să trăiască asemenea nouă, dar să aducă vestea cea bună că a sosit Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Apoi, să Se răstignească, să moară, să Învieze a treia zi și să Se înalțe la Ceruri, de unde să trimită apostolilor Bisericii și lumii alt Mângâietor: „Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede”.

Toți câți vor crede prin mărturisirea apostolilor că: Iisus este Hristos – Fiul Dumnezeului Celui Viu – Mântuitorul lumii, vor primi Duhul Cel Preasfânt și se vor face fii ai lui Dumnezeu după har, prin Botezul în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Împlinirea acestei făgăduințe sfinte făcute de către Mântuitorul apostolilor o sărbătorim astăzi. Căci, după Înviere, înainte de Înălțarea Sa la Cer, Hristos stând în mijlocul lor le-a zis să nu se depărteze de Ierusalim, până se vor îmbrăca cu putere de Sus: „Ci veți lua putere venind Duhul Sfânt peste voi, și Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la marginea pământului (Fapte 1, .

La cincizeci de zile după Înviere, când iudeii din toată lumea erau în număr foarte mare – mii de pelerini – la Ierusalim pentru a comemora Primirea Legii (Cele 10 porunci) de către Moise pe Muntele Sinai, apostolii care se găseau în același duh de rugăciune și de așteptare cu nădejde, reuniți în același loc, în primul sfânt sinod sau sobor, au devenit primii fii ai oamenilor, după Maica Domnului, purtători de har și plini de Duh Sfânt.

Iată ce spune cartea Faptele Apostolilor despre acest eveniment unic: „Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fapte 2, 1-4).

Evreii din diaspora, de obicei, vorbeau limba popoarelor și a țărilor unde au ajuns prin împrăștierea lor la anul 70 î. Hr. de către Imperiul Roman, ocupant și stăpân al Țării Sfinte.

Când apostolii, plini de Duh Sfânt și de putere, au ieșit în piața publică, la mulțime și au început a vorbi, s-a constatat miracolul. Cartea Faptele Apostolilor spune că Duhul le-a dat înțelepciunea de a deveni poligloți, adică de a vorbi în alte limbi decât aramaica, care a fost limba ce se vorbea pe vremea Mântuitorului.

Duhul Sfânt a lucrat însă și cu poporul prezent, pe care l-a liniștit și înțelepțit să asculte. Putem să ne imaginăm ce vacarm era la Ierusalim cu mii de pelerini veniți la praznic și cu tot comerțul care întotdeauna era inevitabil în astfel de situații.

Și, totuși, apostolii au reușit să se facă auziți, lumea a tăcut! Vorbea Dumnezeu prin Duhul Sfânt și gura apostolilor despre Fiul Său Iisus Hristos Cel răstignit și înviat a treia zi.

Minunea pe care o experimentau apostolii nu mai era săvârșită de Iisus Hristos, Învățătorul lor, cu alte persoane. Minunea se petrecea cu ei înșiși, iar ei vorbeau unei mari mulțimi și erau ascultați cu atenție și interes de lumea care începea să se încălzească și în care începea să se aprindă focul iubirii de Hristos. Mântuitorul a profețit acest moment când a zis: „Foc am venit să arunc pe pământ, și cât aș vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49).

Despre acest foc a vorbit Mântuitorul – cel al Duhului Sfânt, care aprindea inimă după inimă, multe mii de inimi. Încă după prima predică a Sfântului Apostol Petru harul a devenit lucrător și s-a întrupat într-o întrebare: „…bărbați frați, ce să facem?”, iar Petru și ceilalți apostoli au răspuns: „Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, și veți primi darul Duhului Sfânt!”

Deci cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat și în ziua aceea, s-au adăugat ca la trei mii de suflete” (Fapte 2, 37 și 41).

Acesta este momentul zero, de la care începe existența istorică și imaginea văzută a Bisericii lui Hristos-Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Toți aceștia petreceau împreună, participau la Frângerea Pâinii (Euharistia sau prima Liturghie apostolică) săvârșită de apostoli, care respectau și duceau mai departe testamentul Mântuitorului lăsat la Cina cea de Taină: „Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi” (Luca 22, 19-20).

Ce mai aflăm din cartea Faptele Apostolilor? Că numărul ucenicilor creștea și se înmulțeau cei ce se botezau și se alăturau apostolilor. Așadar, apare nevoia alegerii de slujitori în noi trepte de slujire. Astfel, sunt aleși și hirotoniți, prin rugăciune și punerea mâinilor, primii șapte diaconi: „Şi a plăcut cuvântul înaintea întregii mulţimi, şi au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt, şi pe Filip, şi pe Prohor, şi pe Nicanor, şi pe Timon, şi pe Parmena, şi pe Nicolae, prozelit din Antiohia, pe care i-au pus înaintea apostolilor, şi ei, rugându-se şi-au pus mâinile peste ei” Fapte 6, 5-6).

Ce trebuie să reținem? Faptul că celor 11 apostoli li S-a adăugat prin alegerea lui Matia, și că aceștia au avut o misiune unică: aceea de a propovădui Evanghelia la toată făptura, în toată lumea cunoscută și accesibilă atunci. Cu toate acestea, ei nu au plecat imediat în misiunea încredințată lor de Mântuitorul Hristos, ci au zăbovit la Ierusalim, împlinind lipsa preoților și chiar a episcopilor. Ei erau și apostoli, și episcopi, și preoți, până lucrurile s-au pus în rânduială prin așezarea Sfântului Apostol Iacob ca primul episcop al Ierusalimului, iar apoi de episcopi în cetăți și preoți în comunități.

Cât de frumos și armonios, firesc și aproape organic-natural s-a dezvoltat Biserica văzută, instituția divino-umană, așezându-se toate într-o ierarhie care dăinuie până astăzi de 2000 de ani – episcopi, preoți, diaconi și poporul lui Dumnezeu care mărturisește aceeasi credință și trăiește aceeasi viață creștină după Legea, voia și rânduielile lui Dumnezeu, statornicite de Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți ai Bisericii.

Să înțelegem deci, că Biserica lui Hristos, „stâlp și temelia adevărului” (1 Tim. 3, 15), despre care Hristos a spus: „ Voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui” (Matei, 16, 18) suntem noi toți, cler și popor, o Biserică vie care merge cu fiecare zi, fiecare săptămână, lună, an, secol sau mileniu spre Împărăția lui Dumnezeu, în care au ajuns deja creștinii și Sfinții care formeaza în Biserica triumfătoare din ceruri, împreuna cu Hristos, Împărat veșnic.

Noi suntem „Biserica luptătoare” de pe pământ, iar lupta noastră este cu păcatul din noi înșine și din lume, nu cu oamenii, așa cum zice Sfântul Apostol Pavel: „Lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în văzduh” (Efeseni, 6, 12).

Apoi, să nu confundăm Biserica lui Hristos cu biserica locaș de cult sau de închinare. Biserica de zid, sau de lemn este locașul sfânt, casa lui Dumnezeu sau a sfinților, unde ne adunăm în comuniune euharistică, în unitate de credință, viețuire și făptuire, toți cei care ne numim creștini ortodocși.

În Biserică suntem și formăm o familie, trecând peste diferențele de neam, bogăție sau stare materială, statut sau profesie, pregătire intelectuală sau condiție socială modestă, bărbat sau femeie. Toti suntem în Biserică egali, cu slujiri diferite, urmărind același scop: împlinirea și desăvârșirea ca persoane, familii, comunități sau neamuri.

Astfel, înțelegem mai bine menirea noastră și proiectul lui Dumnezeu cu noi. Cu fiecare persoană, Dumnezeu are un plan și un proiect unic, iar cu toți are un proiect mai mare, încât suntem chemați sa fim la rându-ne creatori, să înfrumusețăm pământul cu viața și existența noastră, să fim lumină în lume și să înțelegem voia lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi.

Așa au trăit înaintașii noștri, moșii și strămoșii, oamenii mari și sfinții, voievozii creștini și ctitorii de Neam, Țară și Biserică, de credința creștină și cultura românească, încât ne-au lăsat o moștenire impresionantă și inestimabilă, așezându-ne în cinste și slavă printre neamurile creștine și națiunile lumii, lasandu-ne îndemnul sa apărăm ,să prețuim moștenirea lăsată, să o îngrijim și să o sporim.

Pentru frumusețea ei dăruită de Dumnezeu, dar și pentru ctitoriile unice lăsate moștenire sau zidite astăzi sub inspirație divină, România este un pământ binecuvântat, o țară creștină, ocrotită și iubită de Dumnezeu și „Grădină a Maicii Domnului”, pentru mulțimea bisericilor, a mănăstirilor și a răstignirilor.

Dumnezeul părinților noștri ne-a luminat, ne-a inspirit și ne-a ajutat, ca după ieșirea din communism, în 1990, să reașezăm la loc toate lucrurile așa cum au fost ele, iar Biserica Ortodoxă Română ca „Mamă a Neamului Românesc” și-a făcut datoria cu bucurie și pe deplin .

În episcopia noastră, reînviată după 1990, cu Înaltpreasfințitul Părinte Iustinian ca și întâiul arhipăstor, viața bisericii a cunoscut o dinamică fără precedent: s-au construit peste 140 de biserici noi, în orașe și sate, 40 de mănăstiri și schituri, așezăminte sociale, culturale, de învățământ-teologic și au avut loc o mulțime de evenimente care au luminat, culturalizat, unit și întărit ținutul din Nord-Vest, Maramureș și Sătmar.

De departe, cea mai importantă lucrare care a așteptat 2000 de ani să se nască și să se zidească ca ofrandă adusă lui Dumnezeu în Treime, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt pentru ca ne-a purtat de grijă, ne-a ocrotit și ne-a unit într-o singură țară, este Catedrala noastră Episcopală din Baia Mare – așezată sub ocrotirea Preasfintei Treimi, Mama tuturor bisericilor din eparhie.

Noi, toți: preoții și monahii care, împreună cu poporul lui Dumnezeu, am înălțat și înălțăm aceste monumente ale culturii și credinței, ale unității de neam, țară și credință strămoșească ortodoxă, îi mulțumin în genunchi lui Dumnezeu că a hotărât ca în timpul vieții noastre să se împodobească Maramureșul și Sătmarul cu atâtea capodopere nemuritoare și că ne-a ales pe noi să și le construiască. Ele sunt tot un proiect a lui Dumnezeu din veac, pe care noi îl realizăm astăzi. Slavă Lui pentru toate!

De 18 ani, de când am intrat în demisolul catedralei, prin sfințirea Paraclisului de la primul nivel de către Patriarhii Teoctist al României și Petros al VII-lea al Alexandriei, în timpul arhipăstoririi vrednicului de pomenire Arhiepiscop Iustinian, în 9 Septembrie 2003, ne-am asumat personal acestă lucrare unică, pentru veșnicia neamului, unitatea țării și a credinței ortodoxe strămoșești și am adus-o la faza în care este. Tot de atunci, am instituit o colectă eparhială la parohii și mănăstiri pentru susținerea construirii catedralei, în așa fel încât nicio parohie sau mănăstire să nu lipsească din pomelnicul ctitorilor noii catedrale.

Scriindu-Vă acest cuvânt pastoral, pe care părinții de la parohii și monahii din mănăstiri îl vor citi în Duminica Rusaliilor, spre a fi și noi, episcopi, preoți, diaconi, monahi și credincioși într-un singur duh, precum Apostolii la Cincizecime, Vă îndemn cu părintească dragoste să vă ascultați inima și să dați curs dragostei creștine, contribuind, după puteri, la colecta eparhială pentru catedrală, iar Dumnezeul părinților noștri, Cel în Treime slăvit, să Vă trimită har peste har – bine știut fiind cuvântul că „dar din dar se face har”, iar Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu noi cu toți. Amin!

Împreună cu voi toți, păstori și păstoriți, în rugăciune, slujire, jertfă și dăruire,

† Iustin,

Episcopul Maramureșului și Sătmarului

Sursa: https://episcopiammsm.ro/

Sursa: https://dspace.bcucluj.ro/jspui/bitstream/123456789/23207/1/BCUCLUJ_FP_279423_1924_039_030.pdf

_

Recomandăm cu căldură Bibliile de aici: Biblii de descărcat (PDF)

https://dictionarvechiultestament.blogspot.com/

În ultima perioadă, au avut loc unele manifestări publice ale unor persoane, care, în duh lumesc şi agresiv, au acuzat şi calomniat pe ierarhii Bisericii Ortodoxe Române prezenţi la Sinodul din Creta (iunie 2016), unde au participat aproape 200 de ierarhi din zece Biserici Ortodoxe surori.

Cei care promovează aceste atitudini negative sunt, în general, câţiva clerici răzvrătiţi şi monahi necanonici, neascultători şi nestatornici, care nu locuiesc în mănăstire conform rânduielilor monahale, precum şi unii mireni influenţaţi negativ de către aceştia. (…)

Într-o vreme în care Biserica Ortodoxă este atacată de multe forţe exterioare văzute şi nevăzute ale fenomenului secularizării, aceşti răzvrătiți din Biserică, sub pretextul că apără Ortodoxia, tulbură din interior pacea şi unitatea Bisericii, deoarece nu sunt călăuziţi de Duhul lui Hristos.

Totuşi, în marea lor majoritate, clerul, monahii şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române păstrează pacea şi unitatea Bisericii lui Hristos şi cunosc adevărul că Sinodul din Creta nu a formulat dogme noi, ci a mărturisit că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfânta, Sobornicească şi Apostolească a lui Hristos, iar bisericile sau confesiunile eterodoxe (neortodoxe) s-au despărţit de Ortodoxie pentru că s-au îndepărtat de la credinţa ortodoxă care este baza unităţii Bisericii. Iar pentru că Domnul Iisus Hristos S-a rugat Tatălui din ceruri ca ucenicii Lui şi toţi cei care cred în El să fie una (cf. Ioan 17, 21), adică să păstreze unitatea Bisericii pe baza credinţei adevărate, Biserica Ortodoxă nu promovează ura confesională sau „războiul religios”, ci „credinţa care este lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6), mărturisind Ortodoxia cu smerenie şi cu pace în suflet.

Astfel, adevăraţii creştini ortodocşi pot să-şi păstreze dreapta credinţă, chiar dacă se află în dialog sau în cooperare de ordin social-filantropic sau cultural cu alţi creştini, mai ales în ţări în care creştinii ortodocşi sunt minoritari. De pildă,în prezent, există în Europa Occidentală peste 700 de parohii ortodoxe româneşti dintre care 670, pentru că nu deţin propriile lor biserici, se roagă în lăcaşuri de cult închiriate sau împrumutate de la creştini catolici, anglicani sau protestanţi, fără ca aceşti români să-şi piardă credinţa lor ortodoxă.

Deci, creştinul ortodox lucid şi realist poate rămâne fidel Ortodoxiei şi atunci când se află în dialog şi cooperare cu alţi creştini fără a fi fanatic, arogant sau agresiv. Însă cei ce tulbură acum pacea şi unitatea Bisericii nu au nicio responsabilitate pastorală pentru comunităţile ortodoxe româneşti din străinătate şi nici nu înţeleg cât de mare este păcatul dezbinării şi tulburării păcii şi unităţii Bisericii, sub pretextul că numai ei, protestatarii, sunt credincioşi adevăraţi, corecţi şi competenţi în apărarea Ortodoxiei, declarând eretici pe toţi cei care nu gândesc ca ei.

Cuvântul Biserică înseamnă adunare, nu dezbinare, adică adunarea creştinilor ortodocşi în iubirea Preasfintei Treimi prin mărturisirea şi trăirea dreptei credinţe în comuniune frăţească în Hristos şi ascultare faţă de părinţii duhovniceşti cărora le-a fost încredinţată lucrarea de păstorire a credincioşilor pe calea mântuirii (cf. Evrei 13, 17).

De aceea, trebuie să păstrăm totdeauna pacea şi unitatea Bisericii lui Hristos!

Sursa: https://patriarhia.ro/sa-pastram-pacea-si-unitatea-bisericii-9127.html

Notă admin: Acești „nepomenitori” nu sunt altceva decât unelte ale Moscovei, care nu au nici un cuvânt de spus împotriva invaziei rusești în Ucraina, cu toate tâlhăriile și violurile ce decurg din aceasta, deci nici nu au criticat Biserica ortodoxă Rusă că susține fățiș această invazie.

Preasfințitul Părinte Antonie s-a rugat joi, de Înălțarea Domnului, pentru sufletele ostașilor români înmormântați în cimitirele militare din Florești și Fălești, care au luptat pentru eliberarea Basarabiei de sub ocupație sovietică.
Articolul complet aici: https://basilica.ro/eroii-romani-care-au-luptat-pentru-eliberarea-basarabia-au-fost-comemorati-in-episcopia-de-balti/

Necesitatea Botezului pentru Mântuire

“Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea.”
(Psalm 50:6, dar 51:5 în versiunile protestante)
* Toţi ne naştem cu păcatul strămoşesc, de aceea cu toţii, inclusiv copiii, avem nevoie de Taina Botezului pentru a ne curăţa.

“4. Cum ar putea un om să fie fără de prihană înaintea lui Dumnezeu, sau cum ar putea să fie curat cel ce se naşte din femeie?
5. Iată nici luna nu străluceşte destul în ochii Lui şi nici stelele nu sunt de tot curate, pentru El!
6. Cu cât mai puţin omul, care nu este decât putreziciune, cu atât mai puţin născutul din om, care nu este decât un vierme!”
(Iov 25:4-6)
* Vezi nota la Psalm 50:6.

“Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!“
(Matei 9:2)
* Argument că mărturia naşilor la botez e valabilă, întrucât slăbănogul a primit iertarea pe baza mărturiei celor care l-au dus la Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, exact aşa se întâmplă în cazul copiilor.

“Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării.”
(Matei 18:6)
* Precum se vede, copiii pot crede, iar Dumnezeu le vede credinţa.

“15. Şi văzând arhiereii şi cărturarii minunile pe care le făcuse şi pe copiii care strigau în templu şi ziceau: Osana Fiului lui David, s-au mâniat,
16. Şi I-au zis: Auzi ce zic aceştia? Iar Iisus le-a zis: Da. Au niciodată n-aţi citit că din gura copiilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit laudă?“
(Matei 21:15-16)
* Iată, deci, în versetele 15 şi 16, că pruncii pot depune mărturie despre credinţa lor.

“Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”
(Matei 28:19
* Botezul se face prin întreită scufundare în apă, în numele fiecăreia dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi.

“Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor.“
(Marcu 1:4)
* Pentru ce se făcea şi se face botezul? Întru iertarea păcatelor. Deci, iată că prin Taina botezului întradevăr se iartă păcatele (de dinainte de Botez), căci botezul lui Ioan prefigura Taina Botezului din Biserica creştină.

“Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”
(Marcu 2:5)
* Vezi mai sus nota la Matei 9:2.

“15. Şi le-a zis: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura.
16. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.”
(Marcu 16:15-16)
* Persoanele adulte trebuie catehizate, să creadă şi să îşi mărturisească credinţa înainte de a fi botezate, iar pentru copii mărturisesc naşii, vezi mai sus Matei 9:2 şi Marcu 2:5.

“2. În zilele arhiereilor Anna şi Caiafa, a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie.
3. Şi a venit el în toată împrejurimea Iordanului, propovăduind botezul pocăinţei, spre iertarea păcatelor.”
(Luca 3:2-3)
* Pentru ce se făcea şi se face botezul? Spre iertarea păcatelor, vezi aici Luca 3:3. Deci, iată că prin Taina botezului întradevăr se iartă păcatele (de dinainte de Botez), căci botezul lui Ioan prefigura Taina Botezului din Biserica creştină.

“s-a botezat tot poporul“
(Luca 3:21)

“3. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu.
4. Iar Nicodim a zis către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?
5. Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.
6. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este.
7. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus.
8. Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul.”
(Ioan 3:3-8)
* Botezul e obligatoriu pentru mântuire, inclusiv în cazul copiilor, vezi aici Ioan 3:3,5. Iar Naşterea de sus (versetul 3) este Taina Botezului (vezi versetul 5).

“38. Iar Petru a zis către ei: Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt.
39. Căci vouă este dată făgăduinţa şi copiilor voştri şi tuturor celor de departe, pe oricâţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.
40. Şi cu alte mai multe vorbe mărturisea şi-i îndemna, zicând: Mântuiţi-vă de acest neam viclean.
41. Deci cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete.”
(Fapte 2:38-41)
* Conform Fapte 2:38, prin Taina Botezului ne sunt iertate păcatele (de dinainte de Botez), inclusiv păcatul strămoşesc. Persoanele adulte trebuie catehizate, să creadă şi să îşi mărturisească credinţa înainte de a fi botezate, iar pentru copii mărturisesc naşii, vezi mai sus Marcu 2:5.  Conform cu Fapte 2:39 făgăduinţa este dată şi copiilor, deci, ei nu trebuie împiedicaţi de la Botez, căci şi în versetul anterior, Fapte 2:38, scrie clar: “să se boteze fiecare dintre voi”, vârsta nefiind specificată.

“14. Şi o femeie, cu numele Lidia, vânzătoare de porfiră, din cetatea Tiatirelor, temătoare de Dumnezeu, asculta. Acesteia Dumnezeu i-a deschis inima ca să ia aminte la cele grăite de Pavel.
15. Iar după ce s-a botezat şi ea şi casa ei, ne-a rugat, zicând: De m-aţi socotit că sunt credincioasă Domnului, intrând în casa mea, rămâneţi. Şi ne-a făcut să rămânem.”
(Fapte 16:14-15)
* Prin “casa ei” (versetul 15) înţelegem inclusiv copiii, căci nu se scrie că ei au fost excluşi, altfel s-ar fi scris, unde e vorba separat  de copii scrie clar în Scriptură:
“Fiii lui Israel au plecat din Ramses spre Sucot, ca la şase sute de mii de bărbaţi pedeştri, afară de copii.”
(Ieşirea/Exodul 12:37);
“Iar cei ce au mâncat erau ca la patru mii de bărbaţi, afară de copii“
(Matei 15:38).

“Şi el, luându-i la sine, în acel ceas al nopţii, a spălat rănile lor şi s-a botezat el şi toţi ai lui îndată.”
(Fapte 16:33, despre temnicerul din Filipi)
* Prin “toţi ai lui” înţelegem inclusiv copiii, căci nu se scrie că ei au fost excluşi, altfel s-ar fi scris, vezi nota la Fapte 16:14-15.

“Şi acum de ce zăboveşti? Sculându-te, botează-te şi spală-ţi păcatele, chemând numele Lui.”
(Fapte 22:16)
* Vezi mai sus nota la Fapte 2:38.

“De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el.”
(Romani 5:12)
* Păcatul strămoşesc a trecut la toţi oamenii, deci toţi oamenii, inclusiv copiii, au nevoie de Botez pentru Mântuire.

“3. Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?
4. Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; (…)
7. Căci Cel care a murit a fost curăţit de păcat.”
(Romani 6:3,4,7)
* Deci, toate păcatele noatre de dinainte de botez, inclusiv cel strămoşesc, sunt curăţate prin Taina Botezului, vezi aici, mai ales, versetul 7. Căci Botezul este moarte şi înviere la o viaţă nouă în Hristos.

“Am botezat şi casa lui Ştefana; afară de aceştia nu ştiu să mai fi botezat pe altcineva.”
(I Corinteni 1:16)
* Prin “casa lui Ştefana” înţelegem pe toţi ai lui Ştefana, inclusiv copiii, căci nu se scrie că ei au fost excluşi, altfel s-ar fi scris, vezi nota la Fapte 16:14-15.

“Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru.”
(I Corinteni 6:11)
* Spălarea cu apa Botezului, care ne curăţă de păcatele anterioare, ca să ne sfinţim.

“Şi toţi, întru Moise, au fost botezaţi în nor şi în mare.“
(I Corinteni 10:2)
* Inclusiv copiii evreilor au traversat Marea Roşie pe vremea lui Moise, nu doar evreii adulţi.

“26. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus.
27. Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat.“
(Galateni 3:26-27)
* Sensul e clar: Cine nu e botezat, în Hristos nu e “îmbrăcat”, deci, nu este creştinat.

“Iată eu, Pavel, vă spun vouă: Că de vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic.”
(Galateni 5:2)
* Taina Botezului, ca semn al Noului Testament/Legământ, înlocuieşte circumcizia din Vechiul Testament, care se făcea de către evrei la 8 zile de la naştere:
“11. Să vă tăiaţi împrejur şi acesta va fi semnul legământului dintre Mine şi voi.
12. În neamul vostru, tot pruncul de parte bărbătească, născut la voi în casă sau cumpărat cu bani de la alt neam, care nu-i din seminţia voastră, să se taie împrejur în ziua a opta.“
(Facerea/Geneza 17:11-12)

“25. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea,
26. Ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt,
27. Şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană.”
(Efeseni 5:25-27)
* Este evident, din versetul 26, că prin Taina Botezului omul se curăţă de păcat, inclusiv de cel strămoşesc, cu care toţi ne-am născut, vezi mai sus Psalm 50:6.

“4. Iar când bunătatea şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-au arătat,
5. El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârşite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt,
6. Pe Care L-a vărsat peste noi, din belşug, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru,
7. Ca îndreptându-ne prin harul Lui, să ne facem, după nădejde, moştenitorii vieţii celei veşnice.”
(Tit 3:4-7)
* Din versetul 5 aflăm clar că Botezul e absolut necesar pentru mântuire, iar “baia naşterii celei de a doua” e evident Botezul. Despre „naşterea a doua” sau „naşterea de sus” vezi mai sus Ioan 3:3-8.

“20. (…) în zilele lui Noe, şi se pregătea corabia în care puţine suflete, adică opt, s-au mântuit prin apă.
21. Iar această mântuire prin apă închipuia botezul, care vă mântuieşte astăzi şi pe voi, nu ca ştergere a necurăţiei trupului, ci ca deschiderea cugetului bun către Dumnezeu, prin învierea lui Iisus Hristos”
(I Petru 3:20-21)
* Taina Botezului nu şterge necurăţia trupului, ci a sufletului (de ex. păcatul strămoşesc), nu e doar un simplu simbol, că fără Botez nu există mântuire, vezi versetul 21.
Iar “deschiderea cugetului bun către Dumnezeu” este angajamentul în a asculta poruncile lui Dumnezeu, iar în ceea ce priveşte copiii se potriveşte perfect angajamentul luat de Iosua atât în ceea ce îl privea pe el, cât şi pe copiii lui:
“Eu însă şi casa mea vom sluji Domnului”
(Iosua 24:15).

De ce Botezul e o Taină? Pentru că prin Botez ne naştem la o viaţă nouă, în Hristos şi devenim membri ai Bisericii, Trupul tainic al lui Hristos. Iar Taina Botezului trebuie oficiată numai de către  episcopi sau preoţi ca urmaşi şi continuatori ai apostolilor, deoarece la apostoli le-a poruncit Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos următoarele:
“16. Iar cei unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le poruncise lor Iisus.
17. Şi văzându-L, I s-au închinat, ei care se îndoiseră.
18. Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ.
19. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”
(Matei 28:16-19).
În caz că pentru cine se doreşte Botezul e în pericol să moară, Botezul poate fi efectuat de către orice creştin ortodox, iar dacă cel botezat supravieţuieşte, el trebuie prezentat preotului pentru a se continua mai departe după rânduielile bisericeşti.

Temeiuri biblice ale cinstirii sfinţilor, mucenicilor şi ale moaştelor (rămăşiţelor) lor

“11. Moise însă a rugat pe Domnul Dumnezeul său şi a zis: “Să nu se aprindă, Doamne, mânia Ta asupra poporului Tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului cu putere mare şi cu braţul Tău cel înalt,
12. Ca nu cumva să zică Egiptenii: I-a dus la pieire, ca să-i ucidă în munţi şi să-i şteargă de pe fala pământului. Întoarce-Ţi iuţimea mâniei Tale, milostiveşte-Te şi nu căuta la răutatea poporului Tău.
13. Adu-ţi aminte de Avraam, de Isaac şi de Iacov, robii Tăi, cărora Te-ai jurat Tu pe Tine Însuţi, zicând: Voi înmulţi foarte tare neamul vostru, ca stelele cerului; şi tot pământul acesta, de care v-am vorbit, îl voi da urmaşilor voştri şi-l vor stăpâni în veci!”
14. Atunci a abătut Domnul pieirea ce zisese s-o aducă asupra poporului Său.”
(Ieşirea/Exodul 32:11-14)
* Invocarea numelor sfinţilor în rugăciunea către Domnul

“Cinsteşte-i ca pe sfinţi”
(Levitic 21:8)
* Evreii trebuiau să îi cinstească pe preoţi ca pe sfinţi, deci, se subînţelege că sfinţii erau cinstiţi.

“De aceea aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Eu am zis odinioară: Casa ta şi casa tatălui tău va umbla nestrămutat înaintea feţei Mele în veac; dar acum Domnul zice: Să nu mai fie aşa, căci Eu preamăresc pe cei ce Mă preaslăvesc pe Mine, iar cei ce Mă necinstesc vor fi ruşinaţi.”
(I Regi 2:30, dar I Samuel 2:30 în versiunile protestante)

“Dar iată, odată, când îngropau un mort, s-a întâmplat ca cei ce-l îngropau să vadă una din aceste cete şi, speriindu-se, au aruncat mortul în mormântul lui Elisei. Căzând acela, s-a atins de oasele lui Elisei şi a înviat şi s-a sculat pe picioarele sale.”
(IV Regi 13:21, dar II Regi/II Împărati 13:21 în versiunile protestante)
* Puterea moaştelor sfinţilor de a face minuni

“32. De aceea aşa zice Domnul de regele Asiriei: Nu va intra în cetatea aceasta, nici va arunca săgeţi încoace; nu se va apropia de ea cu scut, nici va face întărituri de şanţuri împotriva ei.
33. Pe drumul pe care a venit, se va întoarce şi în cetatea aceasta nu va intra, zice Domnul;
34. Căci Eu voi păzi cetatea aceasta, ca să o izbăvesc pentru Mine şi pentru David, robul Meu“.
35. În noaptea aceea s-a întâmplat că a ieşit îngerul Domnului şi a lovit în tabăra Asirienilor o sută optzeci şi cinci de mii, şi când s-au sculat dimineaţa, iată erau peste tot numai trupuri moarte.”
(IV Regi 19:32-35; dar II Regi/IÎmpăraţi 19:32-35 în versiunile protestante)
* Protecţie datorată lui Dumnezeu şi sfinţilor.

“Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui minunată a făcut Domnul toată voia întru ei.”
(Psalmul 15:3; dar psalmul 16:3 în versiunile protestante)

“Şi a văzut că nu este nici un om şi S-a mirat că nimeni nu mijloceşte. Atunci braţul Lui I-a venit în ajutor, şi dreptatea Sa a fost sprijinul Său.”
(Isaia 59:16)
* Mijlocirea sfinţilor. Dar în ce fel mijlocesc sfinţii?
“În conflictele lui cu demonii, Antonie dovedea adesea puteri miraculoase. Alunga demonii din cei posedaţi şi era în stare să vindece mulţi bolnavi care veneau la el. Totuşi, Atanasie a accentuat în repetate rânduri în biografia sa faptul că Antonie “vindeca nu dând ordine, ci rugându-se şi invocând numele lui Hristos, aşa încât era limpede pentru toţi că nu el era cel ce făcea aceasta, ci Domnul, care le arăta oamenilor bunătatea şi iubirea Lui şi îi vindeca pe suferinzi prin mijlocirea lui Antonie”.”
(Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină, Iaşi, Ed. Polirom, 2004, Vol. I, pag. 155)

“7. După plecarea acestora, Iisus a început să vorbească mulţimilor despre Ioan: Ce-aţi ieşit să vedeţi în pustie? Au trestie clătinată de vânt?
8. Dar de ce aţi ieşit? Să vedeţi un om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă haine moi sunt în casele regilor.
9. Atunci de ce-aţi ieşit? Să vedeţi un prooroc? Da, zic vouă, şi mai mult decât un prooroc.
10. Că el este acela despre care s-a scris: “Iată Eu trimit, înaintea feţei Tale, pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta, înaintea Ta”.
11. Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât el.”
(Matei 11:7-11)
* Însuşi Domnul îi cinsteşte pe sfinţi, vezi aici exemplul cu Ioan Botezătorul. Atunci noi, păcătoşii, cu mult mai mult trebuie să facem acest lucru.

“şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră.“
(Matei 15:23)
* Sfinţii mijlocesc în rugăciune pentru noi.

“29. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că zidiţi mormintele proorocilor şi împodobiţi pe ale drepţilor,
30. Şi ziceţi: De am fi fost noi în zilele părinţilor noştri, n-am fi fost părtaşi cu ei la vărsarea sângelui proorocilor.
31. Astfel, dar, mărturisiţi voi înşivă că sunteţi fii ai celor ce au ucis pe prooroci.
32. Dar voi întreceţi măsura părinţilor voştri!”
(Matei 23:29-32)
* Evreii, deşi nu ascultaseră de prooroci, totuşi, aveau conştiinţa să le îngrijească mormintele sfinţilor prooroci, cinstindu-i după moartea lor măcar superficial. Cu atât mai mult trebuie noi să le arătăm cinstire sfinţilor şi să le urmăm poveţele.

“Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat.“
(Matei 27:52)
* Dumnezeu cinsteşte şi după moartea lor trupurile sfinţilor.

“Precum a grăit prin gura sfinţilor Săi prooroci din veac”
(Luca 1:70)
* Iată cum sunt cinstiţi proorocii, ca sfinţi, deci, trebuie să îi cinstim pe sfinţi. Tocmai de aceea, dacă expresia “sfinţii prooroci”, vezi şi II Petru 3:2, e corectă, atunci şi expresia “sfinţii apostoli”, de exemplu, e cât se poate de corectă, că sfinţi au fost şi apostolii.

“Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine“
(Luca 16:24)
* Sfinţii ne pot ajuta, dacă noi, cei păcătoşi, îi invocăm, ne rugăm lor cât suntem vii; după moarte nu ne mai suntem putem ruga pentru noi înşine,  singuri sfinţii a căror voce mai e ascultată dincolo, vezi mai jos Apocalipsa 6:9-11.

“Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem”
(Ioan 17:22)
* “lor”, adică sfinţilor apostoli

“Încât şi peste cei ce erau bolnavi se puneau ştergare sau şorţuri purtate de Pavel, şi bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieşeau din ei.“
(Fapte 19:12)
* Sfinţi au puterea de a mijloci vindecarea chiar şi atunci când nu suntem lângă ei.

“Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?”
(I Corinteni 6:19)
* Moaştele sfinţilor nu putrezesc tocmai pentru că trupul lor, cu adevărat, a devenit templu al Duhului Sfânt. Tocmai de aceea moaştele sunt vrednice de cinstire.

“În numele lui Hristos, aşadar, ne înfăţişăm ca mijlocitori, ca şi cum Însuşi Dumnezeu v-ar îndemna prin noi. Vă rugăm, în numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu!”
(II Corinteni 5:20)
* Mijlocirea sfinţilor

“15. Drept aceea, şi eu auzind de credinţa voastră în Domnul Iisus şi de dragostea cea către toţi sfinţii“
(Efeseni 1:15)
* Credinţa în Domnul Iisus Hristos nu poate fi separată de cinstirea sfinţilor. Trebuie să avem dragoste către toţi sfinţii, vii sau morţi, cinstindu-i.

“Căci am auzit despre credinţa voastră în Hristos Iisus şi despre dragostea ce aveţi către toţi sfinţii“
(Coloseni 1:4)
* Vezi nota la Efeseni 1:15.

“Auzind despre dragostea ta şi despre credinţa pe care o ai către Domnul Iisus şi către toţi sfinţii“
(Filimon 1:5)
* Vezi nota la Efeseni 1:15.

“4. Prin credinţă, Abel a adus lui Dumnezeu mai bună jertfă decât Cain, pentru care a luat mărturie că este drept, mărturisind Dumnezeu despre darurile lui; şi prin credinţă grăieşte şi azi, deşi a murit.
5. Prin credinţă, Enoh a fost luat de pe pământ ca să nu vadă moartea, şi nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase, căci mai înainte de a-l strămuta, el a avut mărturie că a bine-plăcut lui Dumnezeu.
6. Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută.
7. Prin credinţă, luând Noe înştiinţare de la Dumnezeu despre cele ce nu se vedeau încă, a gătit, cu evlavie, o corabie spre mântuirea casei sale; prin credinţă el a osândit lumea şi dreptăţii celei din credinţă s-a făcut moştenitor.
8. Prin credinţă, Avraam, când a fost chemat, a ascultat şi a ieşit la locul pe care era să-l ia spre moştenire şi a ieşit neştiind încotro merge.
9. Prin credinţă, a locuit vremelnic în pământul făgăduinţei, ca într-un pământ străin, locuind în corturi cu Isaac şi cu Iacov, cei dimpreună moştenitori ai aceleiaşi făgăduinţe;
10. Căci aştepta cetatea cu temelii puternice, al cărei meşter şi lucrător este Dumnezeu.
11. Prin credinţă, şi Sara însăşi a primit putere să zămislească fiu, deşi trecuse de vârsta cuvenită, pentru că ea L-a socotit credincios pe Cel ce făgăduise.
12. Pentru aceea, dintr-un singur om, şi acela ca şi mort, s-au născut atâţia urmaşi – mulţi “ca stelele cerului şi ca nisipul cel fără de număr de pe ţărmul mării”.
13. Toţi aceştia au murit întru credinţă, fără să primească făgăduinţele, ci văzându-le de departe şi iubindu-le cu dor şi mărturisind că pe pământ ei sunt străini şi călători.
14. Iar cei ce grăiesc unele ca acestea dovedesc că ei îşi caută lor patrie.
15. Într-adevăr, dacă ar fi avut în minte pe aceea din care ieşiseră, aveau vreme să se întoarcă.
16. Dar acum ei doresc una mai bună, adică pe cea cerească. Pentru aceea Dumnezeu nu Se ruşinează de ei ca să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a gătit lor cetate.
17. Prin credinţă, Avraam, când a fost încercat, a adus pe Isaac (jertfă). Cel ce primise făgăduinţele aducea jertfă pe fiul său unul născut!
18. Către el grăise Dumnezeu: “Că în Isaac ţi se va chema ţie urmaş”.
19. Dar Avraam a socotit că Dumnezeu este puternic să-l învieze şi din morţi; drept aceea l-a dobândit înapoi ca un fel de pildă (a învierii) Lui.
20. Prin credinţa despre cele viitoare a binecuvântat Isaac pe Iacov şi pe Esau.
21. Prin credinţă Iacov, când a fost să moară, a binecuvântat pe fiecare din fiii lui Iosif şi s-a închinat, rezemându-se pe vârful toiagului său.
22. Prin credinţă Iosif, la sfârşitul vieţii, a pomenit despre ieşirea fiilor lui Israel şi a dat porunci cu privire la oasele sale.
23. Prin credinţă, când s-a născut Moise, a fost ascuns de părinţii lui trei luni, căci l-au văzut prunc frumos şi nu s-au temut de porunca regelui.
24. Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon,
25. Ci a ales mai bine să pătimească cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă dulceaţa cea trecătoare a păcatului,
26. Socotind că batjocorirea pentru Hristos este mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, fiindcă se uita la răsplătire.
27. Prin credinţă, a părăsit Egiptul, fără să se teamă de urgia regelui, căci a rămas neclintit, ca cel care vede pe Cel nevăzut.
28. Prin credinţă, a rânduit Paştile şi stropirea cu sânge, ca îngerul nimicitor să nu se atingă de cei întâi-născuţi ai lor.
29. Prin credinţă au trecut israeliţii Marea Roşie, ca pe uscat, pe care egiptenii, încercând şi ei s-o treacă, s-au înecat.
30. Prin credinţă, zidurile Ierihonului au căzut, după ce au fost înconjurate şapte zile.
31. Prin credinţă Rahav, desfrânata, fiindcă primise cu pace iscoadele, n-a pierit împreună cu cei neascultători.
32. Şi ce voi mai zice? Căci timpul nu-mi va ajunge, ca să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel şi de prooroci,
33. Care prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor,
34. Au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă;
35. Unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi. Iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere;
36. Alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare;
37. Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi.
38. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului.“
(Evrei 11:4-38)
* Apostolul Pavel ne dă ca exemplu pe oamenii sfinţi ai Vechiului Testament, cinstindu-i.

“22. Ci v-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc şi de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească,
23. Şi de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi“
(Evrei 12:22-23)
* Comuniunea sfinţilor, adică a noastră cu sfinţii din Cer.

“10. Luaţi, fraţilor, pildă de suferinţă şi de îndelungă răbdare pe proorocii care au grăit în numele Domnului.
11. Iată, noi fericim pe cei ce au răbdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul hărăzit lui de Domnul; că mult-milostiv este Domnul şi îndurător.”
(Iacov 5:10-11)
* Deci, “noi fericim pe cei ce au răbdat” (Iacov 5:11), adică pe sfinţi şi pe mucenici (martiri).

“Ca să vă aduceţi aminte de cuvintele cele mai înainte grăite de sfinţii prooroci şi de porunca Domnului şi Mântuitorului, dată prin apostolii voştri.”
(II Petru 3:2)
* Vezi nota la Luca 1:70.

“9. Dar Mihail Arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: “Să te certe pe tine Domnul!”
10. Aceştia însă defaimă cele ce nu cunosc, iar cele ce, – ca dobitoacele necuvântătoare, – ştiu din fire, într-acestea îşi găsesc pieirea.”
(Iuda 1:9-10)
* Iată o dovadă clară că Dumnezeu cinsteşte trupurile sfinţilor, chiar morţi fiind, deoarece însuşi Arhanghelul Mihail s-a luptat cu diavolul pentru trupul lui Moise. Nu se cuvine, deci, şi nouă, păcătoşilor, să le cinstim moaştele, trupurile neputrezite ale sfinţilor?

“7. Iar îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: Acestea zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce are cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide şi închide şi nimeni nu va deschide:
8. Ştiu faptele tale; iată, am lăsat înaintea ta o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate să o închidă, fiindcă, deşi ai putere mică, tu ai păzit cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit numele Meu.
9. Iată, îţi dau din sinagoga satanei, dintre cei care se zic pe sine că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată, îi voi face să vină şi să se închine înaintea picioarelor tale şi vor cunoaşte că te-am iubit.”
(Apocalipsa 3:7-9)
* Iată, ce-i spune Domnul Iisus Hristos îngerului din Filadelfia (episcopului locului, cel mai probabil):
“iată, îi voi face să vină şi să se închine înaintea picioarelor tale”
(Apocalipsa 3:9)
Deci, sfinţilor li se cuvine cinstire şi închinare; e drept, nu ca lui Dumnezeu.

“8. Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor.
9. Şi cântau o cântare nouă, zicând: Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul”
(Apocalipsa 5:8-9)
* Comuniunea sfinţilor; “rugăciunile sfinţilor” (Apocalipsa 5:8), drepţilor, credincioşilor de pe pământ sunt “cupe de aur pline cu tămâie” (Apocalipsa 5:8), care sunt duse de cei 24 de bătrâni sfinţi înaintea Domnului ca o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu.

“9. Şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o.
10. Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ?
11. Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei.”
(Apocalipsa 6:9-11)
* În Apocalipsa 6:9-10 găsim dovada clară că sfinţii din Cer se pot ruga la Dumnezeu, vezi Apocalipsa 6:10, deci, să apelăm la ajutorul lor.

“3. Şi a venit un alt înger şi a stat la altar, având cădelniţă de aur, şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur dinaintea tronului.
4. Şi fumul tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor.”
(Apocalipsa 8:3-4)
* Rugăciunile sfinţilor, drepţilor, credincioşilor de pe pământ se suie, prin intermediul îngerilor, vezi versetul 3 aici, dar şi al sfinţilor (Apocalipsa 5:8-9), înaintea lui Dumnezeu, Căruia îi sunt  o jertfă bineplăcută.

Rugăciuni către sfinţi

Vezi mai sus Matei 15:23, Luca 16:24, Apocalipsa 3:7-9.

Cinstirea moaştelor

Vezi mai sus IV Regi 13:21 (II Regi/II Împăraţi 13:21 la protestanţi), I Corinteni 6:19, Iuda 1:9-10, Apocalipsa 3:7-9.

Temeiuri biblice ale cinstirii Crucii

„13. După aceea luând Iosif pe cei doi fii ai săi, pe Efraim cu dreapta sa în faţa stângei lui Israel, iar pe Manase cu stânga sa în fala dreptei lui Israel, i-a apropiat de el.
14. Israel insă şi-a întins mâna sa cea dreaptă şi a pus-o pe capul lui Efraim, deşi acesta era mai mic, iar stânga şi-a pus-o pe capul lui Manase. Înadins şi-a încrucişat mâinile, deşi Manase era întâiul născut.
15. Şi i-a binecuvântat (…)”
(Facerea/Geneza 48:13-15)

„5. Şi grăia poporul împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise, zicând: „La ce ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustiu, că aici nu este nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană sărăcăcioasă”.
6. Atunci a trimis Domnul asupra poporului şerpi veninoşi, care muşcau poporul, şi a murit mulţime de popor din fiii lui Israel.
7. A venit deci poporul la Moise şi a zis: „Am greşit, grăind împotriva Domnului şi împotriva ta; roagă-te Domnului, ca să depărteze şerpii de la noi”. Şi s-a rugat Moise Domnului pentru popor.
8. Iar Domnul a zis către Moise: „Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat care se va uita la el va trăi.
9. Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe un stâlp; şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia.”
(Numeri 21:5-9)
* Prefigurarea Crucii în Vechiul Testament:
„14. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului,
15. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3:14-15).
După cum bine ştim, Hristos a fost înălţat pe Cruce.
–
Moise şi stâlpul ce simboliza Crucea:

Sursa imaginii: https://www.loc.gov/item/93502605/

„3 Şi slava Dumnezeului lui Israel s’a ridicat de deasupra heruvimului care era peste ei către tinda casei. Şi l-a chemat pe omul cel îmbrăcat în haină lungă pân’ la pământ, care avea cingătoare peste mijloc,
4 şi i-a zis: „Treci prin mijlocul Ierusalimului şi pune un semn ^c pe frunţile oamenilor care suspină şi pe ale celor ce se întristează pentru toate nelegiuirile ce se fac în mijlocul lor“.“
(Iezechiel 9:3-4; Biblia versiunea Î.P.S. Bartolomeu Anania)
* “În ebraică, „semn“ (tav) este numele ultimei litere a alfabetului, care avea forma de cruce. Primii creştini l-au interpretat ca pe o anticipare a Crucii şi a Răstignirii. De evenimentul Paştilor se leagă şi porunca din Iş 12, 7, aceea ca Evreii din Egipt să-şi aibă casele însemnate cu sânge, spre a fi cruţate de îngerul Nimicitor; dacă însă atunci era vorba de o măsură colectivă, aici, la Iezechiel, ea este aplicată numai persoanelor.”
(Nota Î.P.S. Bartolomeu Anania la Iezechiel 9:4);
Iş 12, 7 = Ieşirea 12, 7. 
Paleo-Hebrew letter Taw   
Sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Paleo-Hebrew_alphabet
sau http://www.templestudy.com/2008/08/16/jobs-covenant-hebrew-tav-and-behold-my-sign-in-job-31/  – paleo (greacă) = vechi. –
În legătură cu semnul din Iezechiel 9:4 este şi versetul:
“Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă.” (Matei 24:30).

„în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”
(Matei 28:19)
* În numele Persoanelor Preasfintei Treimi ne facem noi semnul Crucii, arătându-ne astfel credinţa în Sfânta Treime.

„Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.”
(I Corinteni 1:18)

„Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie.”
(I Corinteni 1:23)

„12. Câţi vor să placă în trup, aceia vă silesc să vă tăiaţi împrejur, numai ca să nu fie prigoniţi pentru crucea lui Hristos. (…)
14. Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!”
(Galateni 6:12,14)
* Semnul crucii poate fi motiv de prigoană pentru creştini (versetul 12), cu atât mai mult să ne lăudăm cu crucea Domnului nostru Iisus Hristos (versetul 14).

„14. Căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două – una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii, (…)
16. Şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia.”
(Efeseni 2:14,16)
* Crucea este instrumentul prin care a fost omorâtă vrăjmăşia dintre noi şi Dumnezeu.

„18. Căci mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos.
19. Sfârşitul acestora este pieirea. Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti.”
(Filipeni 3:18-19)
* Duşmanii crucii sunt, deci, duşmanii lui Hristos, vezi versetul 18.

„14. Ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui, şi l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce.
15. Dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce.”
(Coloseni 2:14-15)
* „zapisul” (versetul 14) este Legea veche (a lui Moise), cu multele ei restricţii.
Din versetul 15 aflăm că diavolii sunt biruiţi prin cruce.

„Vreau deci ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie şi fără şovăire.”
(I Timotei 2:8)
* Când ne rugăm, trebuie să ne ridicăm cu toţii mâinile spre a ne face semnul Crucii, mărturisindu-ne astfel credinţa în Sfânta Treime, slăvindu-L pe Dumnezeu.

„2. Şi am văzut un alt înger care se ridica de la Răsăritul Soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu. Îngerul a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri, cărora li s-a dat să vatăme pământul şi marea,
3. Zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunţile lor, pe robii Dumnezeului nostru.”
(Apocalipsa 7:2-3)
* Despre pecetluirea robilor lui Dumnezeu de către îngeri (versetul 3) vezi mai sus Iezechiel 9:3-4 şi notele aferente acolo.

„3. Şi din fum au ieşit lăcuste pe pământ şi li s-a dat lor putere precum au putere scorpiile pământului.
4. Şi li s-a poruncit să nu vatăme iarba pământului şi nici o verdeaţă şi nici un copac, fără numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor.”
(Apocalipsa 9:3-4)
* Despre „pecetea lui Dumnezeu” (versetul 4) vezi mai sus Iezechiel 9:3-4 şi notele aferente acolo.

Prin facerea semnului crucii ne mărturisim credinţa în Sfânta Treime. Iar Iezechiel 9:3-4 ne arată de ce miruirea se face în forma semnului crucii pe frunte, dar şi pe membrele corpului. În Noul Testament, pe lângă sensul propriu sau material, crucea mai are şi un sens spiritual, acela de asumare a suferinţei.

Glosolalia, un dar al Bisericii primare

Vorbirea în limbi (glosolalia) = darul de a vorbi într-o limbă necunoscută, neînvăţată mai înainte.

“În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor.”
(Psalmul 18:4, dar psalmul 19:4 în versiunile protestante)
* Darul vorbirii în limbi s-a dat Bisericii primare, de către Duhul Sfânt, pentru a răspândi credinţa în Hristos peste tot în lume. Odată ce Creştinismul s-a extins (“În tot pământul a ieşit vestirea lor), acest dar nu a mai fost necesar.

“1. Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri visuri vor visa iar tinerii voştri vedenii vor vedea.
2. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi vărsa Duhul Meu.
3. Şi vă voi arăta semne minunate în cer şi pe pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum;
4. Soarele se va întuneca şi luna va fi roşie ca sângele, înainte de venirea zilei celei mari şi înfricoşătoare a Domnului.”
(Ioil 3:1-4)
* Vorbirea în limbi a fost unul dintre darurile Duhului Sfânt, vezi mai jos capitolul Fapte 2.

“Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi“
(Marcu 16:17)

“Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.”
(Ioan 3:5)
* Botezul cu apă şi Duh sunt asociate, nu există separat Botez cu Duh (urmat de vorbirea în limbi), cum spun unii, vezi mai jos Efeseni 4:5.

“1. Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc.
2. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei.
3. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei.
4. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi.
5. Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer.
6. Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa.
7. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileieni?
8. Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut?
9. Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia,
10. În Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi,
11. Cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!
12. Şi toţi erau uimiţi şi nu se dumireau, zicând unul către altul: Ce va să fie aceasta?
13. Iar alţii batjocorindu-i, ziceau că sunt plini de must.
14. Şi stând Petru cu cei unsprezece, a ridicat glasul şi le-a vorbit: Bărbaţi iudei, şi toţi care locuiţi în Ierusalim, aceasta să vă fie cunoscută şi luaţi în urechi cuvintele mele;
15. Că aceştia nu sunt beţi, cum vi se pare vouă, căci este al treilea ceas din zi;
16. Ci aceasta este ce s-a spus prin proorocul Ioil:
17. “Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa.
18. Încă şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele voi turna în acele zile, din Duhul Meu şi vor prooroci.
19. Şi minuni voi face sus în cer şi jos pe pământ semne: sânge, foc şi fumegare de fum.
20. Soarele se va schimba în întuneric şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, cea mare şi strălucită.”
(Fapte 2:1-20)
* Darul vorbirii în limbi însemna a vorbi în limbi neînvăţate mai înainte, astfel că toţi străinii (parţi, mezi, elamiţi etc.) care erau în acele zile, la Cincizecime, în Ierusalim înţelegeau propovăduirea Apostolilor şi se mirau auzindu-i fiecare pe Apostoli propovăduind în limbile lor, vezi mai ales versetele 8, 9, 10 şi 11. Cei din versetul 13 care îi batjocoreau pe Apostoli erau evreii localnici, care nu vorbeau în limba parţilor, în limba mezilor ori în cea a elamiţilor sau în limbile celorlalţi credimcioşi care nu erau localnici, dar erau sosiţi în Ierusalim la sărbătoarea Cincizecimei. Evreii localnici vorbeau în secolul I în aramaică, dar evreii din diaspora, din străinătate uitaseră aramaica, dar acestora din urmă, pe limbile lor, le propovăduiseră Apostolii. Vorbirea în limbi era o dovadă a puterii lui Dumnezeu, străinii rămânând uimiţi că li se predica pe limba lor de către nişte galileeni , dintre care unii erau pescari fără studii (cum erau mulţi dintre apostoli), care înainte nu le cunoşteau limba. Numai că acele limbi erau înţelese şi pricepute de cătrei cei cărora le erau adresate, că altfel cum puteau fi convertiţi?

“5. Şi auzind ei, s-au botezat în numele Domnului Iisus.
6. Şi punându-şi Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit asupra lor şi vorbeau în limbi şi prooroceau.”
(Fapte 19:5-6)
* La început, când Creştinismul (credinţa în Hristos) nu era foarte răspândit, noii convertiţi puteau primi darul vorbirii în limbi ca să răspândească credinţa creştină.
Versetul 5 ne arată că unii s-au botezat creştini, după ce înainte aveau doar botezul lui Ioan Botezătorul:
“3. Şi el a zis: Deci în ce v-aţi botezat? Ei au zis: În botezul lui Ioan.
4. Iar Pavel a zis: Ioan a botezat cu botezul pocăinţei, spunând poporului să creadă în Cel ce avea să vină după el, adică în Iisus Hristos.” (Fapte 19:3-4)

“4. Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii,
5. Pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu.”
(I Corinteni 2:4-5)
* Vorbirea (inteligibilă) în limbi era o dovadă a puterii lui Dumnezeu.

“4. Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh.
5. Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn.
6. Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi.
7. Şi fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos.
8. Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei.
9. Şi unuia i se dă întru acelaşi Duh credinţă, iar altuia, darurile vindecărilor, întru acelaşi Duh;
10. Unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie; unuia deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi şi altuia tălmăcirea limbilor.”
(I Corinteni 12:4-10)
* În biserica din Corint erau creştini care aveau darul vorbirii în limbi, numai că ei adresându-se credincioşilor din aceeaşi biserică nu erau înţeleşi, căci nu le vorbeau în greacă, limbă in care vorbeau corintenii, ci în alte limbi, de aceea era nevoie de oameni care să tălmăcească cele rostite în alte limbi (versetul 10). A se vedea şi nota la I Corinteni 14:1-40.

“28. Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor.
29. Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt prooroci? Oare toţi învăţători? Oare toţi au putere să săvârşească minuni?
30. Oare toţi au darurile vindecărilor? Oare toţi vorbesc în limbi? Oare toţi pot să tălmăcească?“
(I Corinteni 12:28-30)
* În versetul 28 găsim menţionat darul vorbirii în limbi ca ultimul dintre daruri, deoarece Biserica rămâne Biserică şi fără darul limbilor, dar fără episcopi, urmaşii Apostolilor, deci fără ierarhie, Biserica nu ar mai fi Biserică. Iar versetul 29 ne arată că nu toţi creştinii din Biserica primară aveau darul vorbirii în limbi, căci nu vorbirea în limbi a fost punctul central al cultului în Biserica primară, ci “frângerea Pâinii” (Sfânta Euharistie): “Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2:42).

“De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.”
(I Corinteni 13:1)
* Sfântul Vasile cel Mare explică expresia “limbi ingeresti” în felul următor: “Că de am vieţui cu sufletul fără trup, îndată ne-am înţelege unii cu alţii din gânduri; dar fiindcă sufletul nostru acoperit cu învelitoarea trupului lucrează întelegerile, are trebuinţă şi de numiri, ca să arate şi altora cele ascunse în adânc. Drept aceea şi îngerii ca nişte minţi fără trup vorbesc numai prin înţelegere unii cu alţii, fără a avea trebuinţă de limbă şi de cuvânt grăitor”.
Sursa: http://www.crestinortodox.ro/dictionar-religios/limbi-ingeresti-85605.html

“Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi”
(I Corinteni 13:8)
* Text cât se poate de clar: “darul limbilor va înceta”; odată ce Biserica s-a extins la mai toate popoarele cunoscute atunci, darul limbilor, cu timpul, a dispărut.

“1. Căutaţi dragostea. Râvniţi însă cele duhovniceşti, dar mai ales ca să proorociţi.
2. Pentru că cel ce vorbeşte într-o limbă străină nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu; şi nimeni nu-l înţelege, fiindcă el, în duh, grăieşte taine.
3. Cel ce prooroceşte vorbeşte oamenilor, spre zidire, îndemn şi mângâiere.
4. Cel ce grăieşte într-o limbă străină pe sine singur se zideşte, iar cel ce prooroceşte zideşte Biserica.
5. Voiesc ca voi toţi să grăiţi în limbi; dar mai cu seamă să proorociţi. Cel ce prooroceşte e mai mare decât cel ce grăieşte în limbi, afară numai dacă tălmăceşte, ca Biserica să ia întărire.
6. Iar acum, fraţilor, dacă aş veni la voi, grăind în limbi, de ce folos v-aş fi, dacă nu v-aş vorbi – sau în descoperire, sau în cunoştinţă, sau în proorocie, sau în învăţătură?
7. Că precum cele neînsufleţite, care dau sunet, fie fluier, fie chitară, de nu vor da sunete deosebite, cum se va cunoaşte ce este din fluier, sau ce este din chitară?
8. Şi dacă trâmbiţa va da sunet nelămurit, cine se va pregăti de război?
9. Aşa şi voi: Dacă prin limbă nu veţi da cuvânt lesne de înţeles, cum se va cunoaşte ce aţi grăit? Veţi fi nişte oameni care vorbesc în vânt.
10. Sunt aşa de multe feluri de limbi în lume, dar nici una din ele nu este fără înţelesul ei.
11. Deci dacă nu voi şti înţelesul cuvintelor, voi fi barbar pentru cel care vorbeşte, şi cel care vorbeşte barbar pentru mine.
12. Aşa şi voi, de vreme ce sunteţi râvnitori după cele duhovniceşti, căutaţi să prisosiţi în ele, spre zidirea Bisericii.
13. De aceea, cel ce grăieşte într-o limbă străină să se roage ca să şi tălmăcească.
14. Căci, dacă mă rog într-o limbă străină, duhul meu se roagă, dar mintea mea este neroditoare.
15. Atunci ce voi face? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea.
16. Fiindcă dacă vei binecuvânta cu duhul, cum va răspunde omul simplu “Amin” la mulţumirea ta, de vreme ce el nu ştie ce zici?
17. Căci tu, într-adevăr, mulţumeşti bine, dar celălalt nu se zideşte.
18. Mulţumesc Dumnezeului meu, că vorbesc în limbi mai mult decât voi toţi;
19. Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină.
20. Fraţilor, nu fiţi copii la minte. Fiţi copii când e vorba de răutate. La minte însă, fiţi desăvârşiţi.
21. În Lege este scris: “Voi grăi acestui popor în alte limbi şi prin buzele altora, şi nici aşa nu vor asculta de Mine, zice Domnul”.
22. Aşa că vorbirea în limbi este semn nu pentru cei credincioşi ci pentru cei necredincioşi; iar proorocia nu pentru cei necredincioşi, ci pentru cei ce cred.
23. Deci, dacă s-ar aduna Biserica toată laolaltă şi toţi ar vorbi în limbi şi ar intra neştiutori sau necredincioşi, nu vor zice, oare, că sunteţi nebuni?
24. Iar dacă toţi ar prooroci şi ar intra vreun necredincios sau vreun neştiutor, el este dovedit de toţi, el este judecat de toţi;
25. Cele ascunse ale inimii lui se învederează, şi astfel, căzând cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu, mărturisind că Dumnezeu este într-adevăr printre voi.
26. Ce este deci, fraţilor? Când vă adunaţi împreună, fiecare din voi are psalm, are învăţătură, are descoperire, are limbă, are tălmăcire: toate spre zidire să se facă.
27. Dacă grăieşte cineva într-o limbă străină, să fie câte doi, sau cel mult trei şi pe rând să grăiască şi unul să tălmăcească.
28. Iar dacă nu e tălmăcitor, să tacă în biserică şi să-şi grăiască numai lui şi lui Dumnezeu.
29. Iar proorocii să vorbească doi sau trei, iar ceilalţi să judece.
30. Iar dacă se va descoperi ceva altuia care şade, să tacă cei dintâi.
31. Căci puteţi să proorociţi toţi câte unul, ca toţi să înveţe şi toţi să se mângâie.
32. Şi duhurile proorocilor se supun proorocilor.
33. Pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii.
34. Ca în toate Bisericile sfinţilor, femeile voastre să tacă în biserică, căci lor nu le este îngăduit să vorbească, ci să se supună, precum zice şi Legea.
35. Iar dacă voiesc să înveţe ceva, să întrebe acasă pe bărbaţii lor, căci este ruşinos ca femeile să vorbească în biserică.
36. Oare de la voi a ieşit cuvântul lui Dumnezeu sau a ajuns numai la voi?
37. Dacă i se pare cuiva că este prooroc sau om duhovnicesc, să cunoască că cele ce vă scriu sunt porunci ale Domnului.
38. Iar dacă cineva nu vrea să ştie, să nu ştie.
39. Aşa că, fraţii mei, râvniţi a prooroci şi nu opriţi să se grăiască în limbi.
40. Dar toate să se facă cu cuviinţă şi după rânduială.”
(I Corinteni 14:1-40)
* “Pentru că cel ce vorbeşte într-o limbă străină nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu” (versetul 2) – vezi nota la I Corinteni 12:4-10.
Orice dar este şi trebuie să fie “spre zidirea Bisericii” (versetul 12), iar nu pentru spectaculozitate, deci, Apostolul Pavel recomandă hotărât la a nu se vorbi în alte limbi între credincioşii care vorbesc aceeaşi limbă (versetul 19), tot el continuând cu  “cele ce vă scriu sunt porunci ale Domnului.” (versetul 37);
“necredincioşi” (versetul 22) = necreştini.

“14. Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii.
15. Nu este deci lucru mare dacă şi slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii, al căror sfârşit va fi după faptele lor.”
(II Corinteni 11:14-15)
* Vorbirea în limbi necunoscute poate fi şi un semn de posesiune demonică, nu neapărat un dar de la Dumnezeu.

“22. Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa,
23. Blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege.”
(Galateni 5:22-23)
* Adevărata roadă a Duhului şi dovadă a prezenţei Duhului Sfânt în viaţa credinciosului nu e vorbirea în limbi, care poate fi măsluită, ci dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia. Acestea sunt semnele adevăratului creştin, pe acestea trebuie să le căutăm, iar nu vorbirea în limbi.

“Este un Domn, o credinţă, un botez”
(Efeseni 4:5)
* Vezi nota la Ioan 3:5.

“Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume.”
(I Ioan 4:1)
* Vezi nota la II Corinteni 11:14-15.

“Avva Ioan povestea: „Ne-am dus, odată, din Siria la avva Pimen, pentru că voiam să-l întrebăm despre împietrirea inimii. Bătrânul nu ştia greceşte şi n-am găsit nici tălmaci. Văzându-ne supăraţi, el a început să vorbească greceşte, zicând: «Apa este moale din fire; piatra, tare. Dar dacă agăţăm ulciorul deasupra pietrei, picătură cu picătură apa găureşte piatra. Tot aşa, cuvântul lui Dumnezeu este moale; inima noastră, tare. Omul care ascultă des cuvântul lui Dumnezeu îşi deschide inima şi se teme de Dumnezeu».“
(Patericul sau Apoftegmele Părinţilor din pustiu, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, pag. 297)
* Un exemplu din Pateric de vorbire în limbi, în concordanţă cu cuvintele Scripturii: “îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!” (Fapte 2:11).